Sunt oare mai violenți cei care știu mai puține cuvinte?

În perioada interbelică și în deceniul de după Al Doilea Război Mondial a existat în lingvistică școala numită „behaviorism", de la numele curentului dominant în științele comportamentale, școală fondată în SUA și care pornea de la ideea că suntem definiți de limba pe care o vorbim.   Altfel zis, actele noastre și percepția lumii sunt determinate de tipologia, structura și vocabularul limbii care ne-a fasonat.   Ideea, simplă, aparent evidentă și foarte ușor de înțeles de oricine, a devenit extraordinar de populară. Unul din reprezentanții ei extremi a fost lingvistul american Benjamin Lee Whorf. De la el --un mare adept al determinismului -- ne-au rămas o serie de clișee total dezmințite de lingvistică dar care domnesc și azi în percepția populară a științei limbajului. El e cel care a scris, de pildă, pornind de la graiul indienilor Hopi, că vorbitorii anumitor limbi nu au percepția timpului. Tot de la el avem ideea (eronată) că gândirea ne este determinată de vocabular și că laponii, de pildă, care au zeci de nume pentru zăpadă în diferitele ei stadii, ar avea o altă percepția a lumii dată de limbaj decât beduinii, care au, cum ne-a învățat un alt lingvist, zeci de nume pentru cămilă în nenumăratele ei vârste și ipostaze. Toată această falsă știință mecanicistă e cu totul discreditată astăzi. Să ne gândim, de pildă, că dacă dorim să comparăm simplul "snow" cu româneștile, perfect echivalente, „zăpadă", „nea" și „omăt", la care putem adăuga diferitele stadii ale ninsorii, precum „lapoviță", „vifor" și alte zeci de regionalisme vom ajunge la concluzia că românii sunt un soi de eschimoși. Sau, dacă luăm remarca șocantă că în urdu și hindi avem un singur cuvânt pentru a spune ieri și mâine, kal (pronunțat [kăl]), am zice, precum Whorf, că aceia trăiesc într-un continuum și că nu au decât noțiunea prezentului. În realitate, este limpede că limbile acelea funcționează „normal" și că folosind un verb la trecut kal va fi „ieri", iar cu un alt tip de verb va fi „mâine". De ce ne mirăm? Și în română, de pildă, „odată" indică un timp trecut sau viitor care nu este prezent: „odată am fost acolo" vs. „odată voi merge acolo". Nimeni nu va zice că românii nu au noțiunea timpului, sau au doar o idee vagă pentru că "odată" indică doar un timp care nu e acum. Pseudo-știință discreditată azi a fost acest behaviorism, și pe bună dreptate. Iată însă, pentru a rămâne la timpul prezent, că unii lingviști și sociologi care analizează fenomenul violenței printre tinerii islamiști radicalizați din Franța, propun să vedem acolo, pe lângă problema evidentă a unei educații deficitare, sărăcia vocabularului, altfel zis a grilei de interpretare a lumii. „Un tânăr se închide în violență pentru că nu i s-a transmis un vocabular suficient", estimează lingvistul francez Alain Bentolila într-un interviu cu La Libre Belgique. O contradicție doar aparentă, pentru că limba respectivă, fie ea franceza, fie araba, este perfect adaptată mediului ei și are o grilă conceptuală suficientă pentru a-l decripta, interpreta și reda. E vorba aici mai degrabă de inadecvarea individuală a tinerilor din anumite pături urbane deculturalizate.   Cum se vede, era noastră a comunicării totale și a accesului infinit la cunoaștere a adus o sărăcire individuală, pentru că o bună parte din indivizi nu dispun de instrumentele conceptuale ale orientării. Adică: nu știu suficiente cuvinte. Altfel zis, tânărul musulman rezultat din imigrație care are un vocabular sărac va învăța cu greu să scrie și să citească și va fi vulnerabil și credul. Va recurge la violență din neputința de a explica lumea. Va fi recunoscător doctrinei care îi va desemna simplu și precis inamicul ce trebuie lichidat. Problema nu este așadar limbajul în sine, ci cei care nu îl posedă pe deplin. Doctrinele simpliste și violente au, de aceea, un mare viitor. Erorile lingvisticii populare La simplismul teoriei behavioriste se adaugă și cealaltă convingere deterministă, care e aceea că transformările fonetice în limbi și dialecte ar avea o cauză precisă, explicabilă. Avem aici ideea foarte populară că anumite transformări au loc în limbă „pentru că”… ideea că există explicații pentru modificările fonetice. Unii pretind, de pildă, cum mi-a spus mie cu convingere cineva care nu este un lingvist, că olandeza a căpătat acel sunet uvular continuu, notat fonetic ğ și identic cu gamma grecesc de azi Ɣ, sau cu jota spaniol pronunțat sonor, pentru că în Olanda bate tot timpul un vânt foarte puternic, iar olandezii sunt obligați să pronunțe tare și hârâit, ca să se facă auziți. — La fel și arabii, mi-a zis persoana, căci sunetul există și în arabă. Și la ei e vânt în deșert. — Dar grecii, care au același sunet? am întrebat. — Și la greci e vânt, mi-a răspuns după o pauză. Ideea este, evident, aberantă. De parcă oamenii aceia ar vorbi numai cu gura în vânt… dar femeile lor? Dar copiii, de ce ghâghâie și ei la fel? In realitate, nu există nicio explicație și nicio justificare conștientă a modificărilor fonetice ale unei limbi. Ele au loc insensibil și inconștient. Uneori moda, sau influența unei capitale poate aduce o nuanță nouă, o pronunție diferită, din afectare sau imitație. A crede ca vântul modifică o pronunție sau un accent e la fel de eronat ca și cum am spune că tibetanii au o limbă monosilabică pentru că trăiesc la mii de metri altitudine și trebuie să pronunțe cuvinte scurte, pentru a nu gâfâi… dar vecinii lor la sud și vest, care vorbesc limbi total neînrudite cu tibetana, cei din Nepal sau vorbitorii de burushaski din nordul Pakistanului de azi, trăiesc la aceeași altitudine, dar vorbesc limbi cu cuvinte la fel de kilometrice ca germana. Tibetanii în schimb vorbesc limbi la fel de monosilabice ca si chinezii, vietnamezii și tailandezii din mlaștini și de pe malul mării… E vorba în realitate de influențe areale. Mode și influențe reciproce intre popoare care vorbesc limbi diferite, dar își modifică pronunția și vocabularul sub influența vecinilor, așa cum s-a întâmplat in Balcani sau Caucaz. Nu există nicio explicație prin climat pentru ce în franceză un C- latinesc la inițială a devenit Ș- : char, chien, champ etc, acolo unde celelalte limbi romane au păstrat car, cane, sau campo. Indiferent ce modificare intervine într-o limbă, ea nu poate avea decât explicații culturale, iar nu fiziologice sau venite de la climat. Sutele (da, literalmente sutele) de limbi ale Africii tropicale prezintă cele mai diverse tipologii lingvistice și fonetice imaginabile, deși toți au trăit acolo vreme de milenii în aceleași colibe înecate jumătate de an sub ploi torențiale… dar diversitatea intre limbile a două sate tropicale separate de un pârâu cu crocodili poate fi la cel de mare ca cea dintre română și arabă.Mai multe detalii pe europalibera.org
20
o lună în urmă